Ce este psihoterapia integrativă? Concepte cheie și valori

Definind integrarea din punctul de vedere al psihoterapeutului, integrarea laturii sale personale cu cea profesională este vitală. Este vorba de fapt despre integrarea conştientă a polarităţilor sinelui fals şi sinelui adevărat 1, în aşa fel încât să nu existe un simţ disociat al sinelui în persoana care vine în faţa clientului. Terapeutul trebuie să fie conştient de propria umbră 2, astfel încât să nu proiecteze inconştient asupra clientului. Aceste condiţii fiind respectate, este mult mai probabil ca terapeutul să poată răspunde în aici şi acum, într-o manieră ajutătoare şi plină de contact 3.

O linie directoare foarte importantă pentru terapeuţi este îmbinarea practicii personale cu lărgirea orizontului cunoaşterii profesionale. Este vorba despre “o setare mentală de cercetare”4: psihoterapeutul studiază cercetările actuale din domeniu şi integrează noile descoperiri în practică sa; în acelaşi timp el îşi observă critic şi propria practică, concentrându-se în special pe factorii care facilitează procesul de schimbare, introducând apoi aceste observaţii înapoi în modelul său de practică şi în propriile demersuri de cercetare. Concentrarea pe dezvoltarea şi rafinarea practicii reflective are o importanţă centrală în filosofia integrativă.

Psihoterapia integrativă se definește prin câteva concepte cheie sau valori, printre care amintim fenomenologia, teoria câmpului, holismul și dialogul.

Privirea fenomenologică este una contemplativă, dar şi intuitivă în acelaşi timp; ea nu judecă, ci încearcă să înţeleagă. Ea încearcă să surprindă ansamblul, esenţa acestuia din crâmpeiele de realitate pe care le sesizează cu ajutorul organelor de simţ. Aceste crâmpeie sunt ca pietricelele colorate ale unui mozaic, al cărui ansamblu se poate sesiza şi înţelege doar atunci când mă situez la o anume distanţă şi cu condiţia să nu mă uit la pietricele, deoarece atunci nu le voi vedea decât pe acestea, iar ansamblul, esenţa nu-mi vor mai fi accesibile. „Primul ochi” cu care contemplu este ce (se arată), în vreme ce cum (se arată)este cel de-al doilea. Paradoxul fenomenologiei este că se trece de la subiectivitate (impresie), direct la faptul în sine, la esenţă, la ceea ce îl face pe acesta inconfundabil, recunoscându-i-se unicitatea şi irepetabilitatea. Putem spune deci, că fenomenologia reprezintă cercetarea a ceea ce se arată în baza a ceea ce este esenţial în el. Prin aceasta înţelegându-se „punerea între paranteze” a tuturor cunoştiinţelor, a tuturor judecăţilor (pre-judecăţilor) anterioare şi realizarea în felul acesta a unui soi de „privire pură, neprihănită” asupra a ceea ce se arată.

Câmpul, sau “situaţia totală”, este o natură organizată, interconectată, interdependentă şi interactivă a fenomenelor umane 5. Orice experienţă este strâns legată de condiţiile curente ale câmpului şi nu poate fi studiată în izolare. Contextul vieţii clientului devine astfel parte integrantă a terapiei.

Holismul este un concept strâns legat de teoria câmpului, observarea holistică fiind nu o simplă căutare, ci o căutare în paralel, atât în lumea externă, cât şi-n cea subiectivă a persoanei (cogniţie, senzaţie, emoţie). Se încearcă aducerea sinelui către tot ceea ce este esenţial în relaţia sa cu lumea.

Dialogul reprezintă o dimensiune crucială a abordării integrative prin dimensiunea sa interumană. Formulată şi elaborată de filosoful Martin Buber 6, această perspectivă relaţională afirmă necesitatea coexistenţei celor două polarităţi, Eu-Tu şi Eu-Acesta.A-l percepe pe celălalt ca pe “Acesta” este echivalent cu a-l considera un obiect clasificat şi deci predictibil şi manevrabil, un obiect ce există doar ca parte a experienţei altei persoane. Relaţia “Eu-Tu” se află în opoziţie cu această perspectivă, deoarece aici ambii participanţi sunt polarităţi ale relaţiei, al cărei nucleu se află în acel “între”, sau spaţiul creat între cei doi participanţi. Fiecare participant este atât activ, cât şi pasiv şi fiecare se afirmă ca o fiinţă umană totală. Numai în acest tip de relaţie devine celălalt cu adevărat “un altul” şi şi doar astfel pot “Eu” să mă dezvolt ca fiinţă totală 7.

Bibliografie:

1. Winnicott, D.W. et al. (1989). Psychoanalytic Explorations. London: Karnac Books; Cambridge, Massachusets: Harvard University Press

în

Gilbert, M., & Orlans, V. (2010). Psihoterapie integrativă – 100 de puncte cheie şi tehnici. Craiova: Ed. Liber Mundi.

2. Jung, C. G. (1968). Analytical Psychology: Its Theory and Practise. London: Routledge & Kegan Paul LTD.

în

Gilbert, M., & Orlans, V. (2010). Psihoterapie integrativă – 100 de puncte cheie şi tehnici. Craiova: Ed. Liber Mundi.

3. Gilbert, M., & Orlans, V. (2010). Psihoterapie integrativă – 100 de puncte cheie şi tehnici. Craiova: Ed. Liber Mundi.

4. Erskine, G., & Trautmann, R. (1996). Methods of an Integrative Psychotherapy. Transactional Analysis Journal, Volume 26, Number 4, October 1996.

5. Parlett, M. (1991). Reflections on Field Theory. British Gestalt Journal, 1(2).

în

Evans, K., & Gilbert, M. C. (2010). Introducere în psihoterapie integrativă. Craiova: Ed. Liber Mundi.

6. Buber, M. (1923/1996). I and Thou (tradus de W. Kaufman). New York: Touchstone.

7. Buber, M. (1947). Between Man and Man. (Trans. R. G. Smith.). London: Fontana

#psihoterapeut #integrare #descoperirinoi #cercetare #filosofieintegrativa #valorilepsihologiei #fenomenologia #holism #dialog